free web hosting | website hosting | Business Web Hosting | Free Website Submission | shopping cart | php hosting

	Free Web Hosting - Watch Free Movies Online - Watch Free TV Online - Free Web Pages Fetch Local Gas Prices by zip code and save hundreds of dollars on gasoline, diesel, and ethanol fuel.

LUMANARICA SI TITINAS de Alexandru Papadopol-Calimah - - Doua nume legendare din Moldova: Luminarica si Titinas. Viata fiecaruia din ei sa cuprinde in cuvintele Scripturei: .... a umblat bine facind..... Fap. X-38. Nu-i asa mult de atunci ! Multi isi vor aduce aminte despre cele ce povestesc. Pe Luminarica multi l-au cunoscut si multi au auzit pe parintii lor vorbind despre el. Cit despre Titinas poreclit si el Luminarica, toti cei batrini isi aduc aminte de el. Intr-una din zilele lui Martie anul 1843, clopotul bisericei Talpalari raspindea jalnicul sau glas, vestind capitalei Moldovei ca un crestin a trecut catre Domnul. Clopotarul isi pinea, parca, toata ghibacia si toata simtirea sa, la tragerea clopotului, si glasul acestui instrument duios de desteptare a bisericei, sa auzia si mai jalnic. Clopotarul nu-si indeplinea, asta data, meseria pentru obcinuitul folos: o simtire jalnica, o mihnire sufleteasca, il misca. Tronul Mitropoliei Moldovei era in acele zile vaduv, Veniamin Costache, fala si podoaba bisericei moldovenesti, parasise in ziua de 18 Ianuarie 1842, amarit de supararile, si impresurat de vicleniile Inaltei Obladuiri, si sa retrasese la minastirea Slatina, unde a si incetat din viata in ziua de 18 Decemvrie 1846. Un boier de prin acele zile, Marele Logofat si cavaler Alexandru Mavrocordat, a scris in versuri elenice o elegie plingatoare la imprejurarea paretisirei preasfintitului Mitropolit al Moldovei Veniamin Costachi,- elegie care impartasea mihnirea Moldovei intregi si care a fost tradusa in versuri romanesti de profesorul Seulescu. Neputindusa publica in tara, din cauza strasnicei censuri, si de frica stapinirei, acea elegie s-a publicat, chiar atunci, in Transilvania. Nu o data, in zilele robirei cuvintului, Foaia pentru minte, inima si literatura din Transilvania sa facu ecoul suspinurilor si protestarilor Moldovei si a Munteniei !.... Vladica Filaret Beldiman, era acum loctiitor Mitropoliei Moldovei. batrinii spun ca auzind clopotul, el simti o adinca miscare, si chemind pe Arhidiaconul, il intreba: Ce trage clopotul? Preasfintite, raspunde Arhidiaconul, dupa metania obisnuita, Luminarica a trecut catra Domnul, si clopotul trage la Talpalari, unde urmeaza a sa inmormata. Vladica Filaret sa scula in picioare, facu semnul crucei, sopti tainic o rugaciune, si zise Arhidiaconului: -Sa traga clopotul cel mare al Mitropoliei. Un om sfint au parasit aceasta lume...! Cind sa auzi clopotul Mitropoliei, clopotele tuturor bisericilor din Iasi ii respunsera indata, umplind vazduhul cu glasul lor plingator. Asa era obiceiu la biserica noastra: cind tragea clopotul Mitropoliei, ii raspundea, pe acelas ton, toate bisericile din oras si toate minastirile. Trei zile tinu glasul clopotelor! Trei zile , Iasii erau in jale ! Lumea cu mic cu mare, de prin oras si de prin mahalale, se indrepta si sa indesa spre biserica Talpalari, dupa un sicriu purtat pe umeri de patru calici. Pe acele vremi nu era inca raspindit obiceiul la noi, ca un mort, fie boier, fie prost, sa fie dus la mormant intr-un car tras de dobitoace; pe mort il duceau in nasele pe umere, patru rude, patru prieteni,- patru oameni-, ce se schimbau rinduri. Oamenii datoreau aceasta de pe urma slujba, aceasta cinstire: omului ce se ducea pentru vesnicie dintre ei!....si mortul era cu fata descoperita, in fata oamenilor, in fata ceriului,- ca lumea sa priveasca vesnica sa plecare, si sa priveasca vesnicul sau ramas bun,-ca lumea sa priveasca in fata marirea mortei, si sa cugete.....In urma secriului venea o dama din cele mai inalte trepte ale aristocratiei din Iasi, si multi boieri si mult norod. Secriul era de scinduri albe, fara captuseala, fara nici o podoaba, fara flori si fara cununi,- caci flori si cununi erau faptele cele bune ale mortului;-iar in secriu se vedea, descoperit, dupa vechiul obiceiu al crestinilor, o fiinta slaba, uscata, galbena ca ceara, imbracata cu un suman, incinsa cu o funie, cu picioarele goale..... Era un calic!.... Intr-o dimineata, in zori de zi, o dama din inalta societate a iasilor, care facea multe binefaceri si pomene, alinind suferintele saracilor, gasi la poarta curtei sale trupul acestui calic, si ea facu ingroparea cu cheltuiala sa. Aceasta dama, aceasta femeie pioasa, era Vorniceasa Scarlat Miclescu, mama reposatului Mitropolit-Primat al Romaniei, Calinic Miclescu. Dar cine era acest calic pe care Iasii il petreceau cu cinstire la locuinta cea de apoi? Acest calic dupa care sa auziau suspinuri si plinsete necurmate?.... Acest mort pe care nu-l plingea nici o ruda, caci el n-avea nici una! acest mort pe urma caruia, nici agiea, nici vornicia de aprozi, nici candidatul judecatoriei, nu sa mai osteneau sa faca vreo catagrafie, sa pue peceti,- caci el n-avea alta avere decit sufletul sau! Si decit faptele sale cele bune, caci el n-avea alta casa decit acoperamintul cerului si gazdele celor milostivi!... Acest calic era Luminarica!.... Dar cine era el? Era un taran din tinutul Tutovei....atit se stie. Numele lui era Nita, adeca Ioan, Ionita,--insa lumea nu-i mai zicea de mult, decit Luminarica. El n-a cunoscut pe parintii sai, nimeni nu-i vorbise despre ei. O taranca, fara copii il strinsese, si-l crescuse,--si Nita sa hranea in sat pe la casele oamenilor. Cu 40 de ani mai inainte de data mortii sale, fiind in vrista ca de 20 de ani, Nita iesi intr-o zi, din sat, fara sa zica nimanui nimic. Imbracat cu un suman, cu o camesa de cinepa, incins cu o funie, cu capul gol si iarna si vara, cu picioarele desculte, si iarna numai cu imenii, fara alta incaltaminte, tinind in miinile sale un snop de luminarele de ceara, ca sa le tot deie pe la biserici din care cauza lumea ii zicea Luminarica, cu o tasca de pinza groasa, atirnata de git, in care stringea elemosina (pomana) oamenilor,-asa a cutreierat Luminarica, orasele si satele Moldovei, in curs de 40 de ani cerind pomana si punind tot ce stringea in traista ce-i atirna de git.... Multi moldoveni isi aduc aminte de el. Luminaraica era mic de stat, oaches, blind la fata, cu barba mica, cu parul des. Trecind pe ulite si pe drumuri, el cinta cu duiosie, uitindu-sa la luminarelele sale : Luminarelele, dragele mele !.... Miinile sale, miini albe, mici si frumoase, erau vesnic pline de luminarele pe care le impartea toata ziua la biserici, la botezuri, la ingropari de saraci. N-a fost om in Moldova care sa nu fi dat obolul sau lui Luminarica; traista sa, depozit binefacerilor, sa umplea si se deserta, numai in ajutorul saracilor; oriunde era o nenorocire, oriunde era o saracie, Luminarica sosea ca din cer, si aducea pe ascuns mila, mingiiere si ajutor; mana sa a indestulat multe si mari nenorociri; unora le da bani, altora le cumpara vaca, ca sa-si tie familia; altora le cumpara boi, in locul boilor rapiti de boala, de implinitorii darilor visteriei, sau de vreo alta pacoste sau naprasnicie;-repara biserici, boteza copii saracilor, inzestra fete sarmane:-intr-un cuvint Luminarica era parintele nevoiesilor. Nu numai Crestinii, dar si Jidovii,-milostivirea sa ii ajuta, si-i cerceta; de aceia sa vedeau acum dupa sicriul sau, oameni de felurite neamuri la un loc suspinurile lor de mihnire si recunostinta. Patruzeci de ani, Luminarica, a umblat si s-a obosit, prin frig, prin soare, pe vreme rea si prin vreme buna, cutreierind tara, cersetorind, adunind mila inimilor bune,-dar frinta letcaie n-a cheltuit pentru dinsul, din tot ce au adunat. El minca si sa adapostea pe la casele oamenilor, unde-l apuca vremea, sa imbraca cu un suman dat de cineva, care-l tinea cu anii. Vara si-n timpurile calde, Luminarica petrecea noptile afara sub acoperamintul cerului, la un colt de ulita, sau sub adapostul unui copac, cu dragele sale luminarele in mana. Traista sa putea fi cit de plina de bani: lumea-l cunostea; cine s-ar fi atins de banul strins de Luminarica? era banul lui Dumnezeu, si poftitorii de bani streini, sa cutremurau de acestia ca de un fulger dumnezeiesc. Asa a trait Luminarica 40 de ani, colindind prin lume pentru a face bine, a restaura biserici sarace, a alina suferinti si obijduirile soartei rele, a duce doftori si doftorii la bolnavii saraci. El sa afla intr-o vesnica miscare, vecinic grabit ( viata-i asa de scurta!...) cercetind, aflind toate nenorocirile, si ducindu-le pe ascuns ajutor. Inimile bune aveau pe Luminarica sol si pastrator al elemosinei (pomenii) lor,- Luminarica indeplinea cu o credinta sfinta orice insarcinare evlavioasa si binefacatoare. Acesta era calicul pe care intovaraseau acum la mormint suspinurile unei lumi intregi. Un mare desert s-a deschidea dupa el, in soarta celor nevoesi,- mare desert si adinca mihnire. Cind preotul, sarutind icoana Mantuitorului de pe peptul lui Luminarica, ii dadu sfinta bine cuvintare, si cind rugatorii bisericii ii cintau vesnica pomenire,- acest cuvint sa repeta iesind din toate buzele, izvorind din toate inimile multimei. Nicioadata rostirea n-a fost mai adevarata: ce pomenire poate fi mai vesnica, decit pomenirea facatorilor de bine !..... Traia atunci, in Iasi un tinar plin de inima, un tinar invatat, muzicant, elegant, prieten al lui Costachi Negri, a lui Costachi Negrutti, al lui Mihail Cogalniceanu, al lui V. Alecsandri, al lui Alecu Donici, al lui Costachi Conachi, al lui Nicolai Roznovanu, un tinar iubit de toti moldovenii, cunoscut si iubit de insusi Victor Hugo: acesta, era Mihail A. Corradini. ....................................................................................................................................................... Acest tinar si simpatic poet, iubea si admira pe Luminarica, cum il iubeau si respectau toti moldovenii. Poetul sa lua si el dupa sicriul calicului, si muza sa, cuprinsa de duiosie si de admirare ii inchina versuri frumoase care s-au pastrat intr-un manuscris vechiu al timpului, si pe care Teodor Codrescu, pastrator marinimos si neobosit al urmelor zilelor noastre trecute, le-au reprodus dupa un autograf pe care i-l daduse V. Alecsandri. Iata aceste versuri care in motto-ul lor, cuprind chronostihul epocei si al nevointelor lui Luminarica : Lumino (Luminarica) XL Anni, Virtutis, Ad Umanitatis, Utilitatem, Superna, Nobilitas, Spreta, Proceribus .......................................................................................................................................... Costachi Negrutti,de fata si el la inmormintarea lui Luminarica, i-a pastrat si el amintirea intr-o scrisoare scrisa unui prieten, chiar atunci in luna luna lui Martie 1843. * Trecuse ani de zile, si pe la 1852 rasari la Iasi, venind tot din sinul Tutovei, un imitator al lui Luminarica. Acesta era Titinas. Toti batrinii din Moldova ne aducem aminte de el.. Numele lui era tot Ion. Pe cind traia inca Luminarica, el il ajuta, il urma in calea sa binefacatoare. Acum, in tocmai ca si Luminarica, Titinas umbla si el imbracat in suman, incins cu o funie, cu capul gol, cu caciula subtioara, incaltat cu imenii.Titinas era de stat mijlociu, smolit, cu parul des si cu barba deasa, carunt,-si cutreiera Moldova, ca Luminarica alta-data, si dupa aceleasi fapte; tinea si el luminarele in mina, din care cauza i sa zicea si lui Luminarica; lacrima des,--cinta si el; Luminarele, dragele mele!.... Lumea-l poreclise Titinas, pentru ca el insusi numea pe toti cu acest nume ce-l inventase. El zicea tuturor barbatilor Titinas, iar femilor Titinita! Domnul tarii era numit de el Titinasul cel mare ! ... Pe Titinas eu l-am cunoscut bine, si-l vedeam foarte des. Cind venea la Iasi, Titinas avea gazda la matusa mea Marghiolita Muruzi, nascuta Negri, Dumnezeu s-o pomeneasca ! la care eu locuiam. Titinas umbla zi si noapte sa descopere nenorociti, nevoesi, mai ales acei izbiti de soarta care nu puteau intinde mina pe strade,- si pe acestia el ii vizita noaptea, pe-ascuns, si le ducea ajutor. Titinas purta si el o tosca de pinza atirnata de git, in care punea milostenia ce aduna zilnic; si el ca si Luminarica, n-a cheltuit o para din sumele ce aduna; minca pe la casele oamenilor, fiind iubit si cinstit de toti. De multe ori am avut fericirea sa sad la masa la matusa mea cu acest om neuitat. Cind era vreme rea, cind era frig, cind ningea, Titinas incepea sa plinga. Ce plingi Titinas ii zicea uneori matusa mea? - Cum sa nu pling Titinita? raspundea el,oare ei au ce minca, oare nu mor de frig? – Cine Titinas? Il intrebam citeodata eu, prefacindu-ma, in saga ca rid.- Ia! Ei Titinas! saracii, nenorocitii. Nu ridea Titinas! si de multe ori se scula de la masa si fugea; intelegeam cu totii ca-i venise in gind sa duca cuiva ajutor. Mersul lui Titinas era tot grabit si iute. La 1855, urmase la Iasi vestitul proces, asa zis al plastografilor,-proces cumplit: o tovarasie de plastografi scoase de-o data la lumina hrisoave domnesti, testamente, zapise, adeverinti, toate false, imitate minunat, si se legase de oameni, procurind unor interesati fel si fel de acte, ca sa despoae lumea. Insusi Domnul Moldovei Grigorie Alexandru Ghika Voevod, de neuitata pomenire, au prezidat in persoana Divanul Domnesc, cind s-a judecat afacerea.Tot Iasul sa adunase la Curtea Domneasca, unde era locul Divanului Domnesc, si au stat fata mai multe zile, pina la hotarire. In Arhiva statului din Iasi, sa pastreaza dosarele acestei colosale judecati. Vinovatii au fost osinditi cu totii, fara osebire: desi unia din ei erau boieri mari. Ei au stat inchisi, cit a tinut procesul, cit au tinut cercetarile, prin inchisorile publice, pe la minastiri prin prejurul Iasilor, -- la schitul lui Tarita, la Hlincea si aiurea. Familiile lor ramasese, unele dintre ele, in lipsa si in nevoie. Atunci (imi aduc aminte) cum umbla, cum alerga Titinas pe la inchisori, pe la minastiri, pe la familiile acuzatilor ducind ajutor si mingiiere,- provizii, haine, bani de cheltuiala. Pe frig, pe ploaie, il vedeai singur, pe jos, sub dealul Repedei, la Schitul lui Tarita, la Hlincea. Apoi se ducea sa ingenuncheze la Voda Ghika, si plingea zicindu-i: iarta-i Maria ta! Iarta-i Titinas! —Nu pot sa-i iert, ii raspundea cu mihnire bunul si generosul Domn; -legea-i mai mare decit mine. Iarta-i repeta, Titinas plingind, ca n-au familiile unora ce minca: si Voda Ghika ii respundea: - Nu pot sa-i iert, Titinas : da na, un ban! Du ajutor bietilor copii, bietelor femei! si Titinas le ducea ajutor, alinare la durerea, la nevoia nenorocitelor familii. Toate inimile milostive aveau in Titinas un mijlocitor tainic, un ajutor la mila, la binefacerile lor. Titinas a restaurat la Barlad, din temelii, clopotnita bisericei sfintului Ioan. Am uitat cind anume a murit Titinas. Aceasta este legenda Luminaricai si a lui Titinas. 1868,Mircesti, (reprodus din revista: Arhiva,nr.1-2, Iasi, 1896, p.56-65) ----- geos42@hotmail.com